Archive for Naked

ȘAPTEȘPE!

m-am nascut in puf, am crescut in puf si in continuare traiesc in puf.

pentru ca sunt inconjurata de oamenii destepti. nu-i reduc si nici nu vreau sa fac vreo aluzie cotcodaceasca zicand puf, pentru ca n-am o colectie de pungi de pufuleti pe post de prieteni. admir si respect oamenii cu o naivitate demna de luat la pumni. nu exista om care sa ma fi dezamagit. mereu gasesc rationamente logice pentru care cei din jurul meu fac chestiile pe care le fac. dar exista o singura zi din an in care toti pica.

neața! sunt cami, am șapteșpe ani si azi imi plac broastele din jeleu.

de ce simtim nevoia sa multumim atunci cand ni se zice „la multi ani”? pentru ce multumesti? e o replica ajunsa atat de comuna si de seaca incat a fost redusa de la rangul de urare. se zice ca urarile sunt alea facute din suflet. la ce mama naibii sa ne chinuim ca intr-o zi a anului sa scobim o falsitate de tonajul unui elefant cu pene verzi sa zicem o treaba care oricum e absurda si de cele mai multe ori nesincera?

suntem intr-un mare fel. de ce sa astepti o zi a anului sa-i faci cuiva o urare fâsâită precum sifonul de pe fundul unei sticle? oricum nu ne prea vine sa zicem chestia asta, dar o facem pentru ca SE FACE. cica asa e frumos. fiecare aniversare e un băț infipt in fund, impachetat frumos intr-o hartie groasa de pâslă care absoarbe urari false si schimonoseli tâmpe la care le spunem zambete. mai legam si-o funda de small talk nedorit si avem cadoul perfect: un rahat pe băț.

nu ne putem forta sa simtim exact acel ceva, exact in ziua aia a anului. e bullshit intins pe paine cu un cutit de sarbatoare.

nu-mi deschid telefonul pentru ca singurele replici pe care le am pentru „la multi ani” sunt: „cati, mai exact?”, „nu”, „si tot atatea pârțuri cu stropi”, „hai nu zau”, „du-te-n mata” + alte vorbe de duh. alegeti una dintre variantele de mai sus si considerati ca v-am raspuns, am zambit fals si n-am tras apa in timp ce vorbeam.

acum 60 de luni am decis sa raman asa. fizic si psihic. n-am par alb, nici riduri, nici carnet de conducere. inca mai am cosuri din cand in cand. inca ma scobesc in nas si inca ma ridic cu entuziasm de pe buda sa vad cum a iesit de data asta. inca pun mana acolo unde scrie mare NU ATINGETI! inca ma joc si inca ma supar cand pierd si plec. inca ma bufneste cate o criza de rad isteric la o piesa de teatru sau intr-un examen. inca plang cand ma impresioneaza un gest sau un filmulet pe youtube. inca incurajez pârțurile la concertele la care vrem sa ajungem in fata. inca mi-e rusine sa dau ciubuc la tuns sau spaga controlorului. inca nu stiu sa ma abtin din comentarii acide intr-o competitie. inca vreau sa pun laxative intr-un automat de cafea. inca uit nedreptatile in maxim 3 ore. inca intarzii pentru ca nu-mi gasesc portoflelul sau telefonul sau cheia. nu ma astept sa inteleaga cineva cum am ramas la 17 ani, dar cred ca toata lumea poate sa inteleaga de ce.

Comments (7) »

gata cu HO-HO-ul.. ne intoarcem la OH-OH

ultimele bucati de prajitura, inca jumate de cozonac pe care si-asa nu-l mananca nimeni, a doua tura de sarmale tocmai a luat calea stomacului.. mai sunt cativa intarziati care si-au propus ca weekendul asta sa duca bradul la gunoi, mai pe seara si mai pe furis, ca sa nu rada vecinii de ei..

ne-am intors la scoala, unii la lucru, altii la leneveala.. eu m-am intors la caminul meu cu om de zapada pe geam si fulgi si HO-HO care de afara se citeste OH-OH.. s-a terminat perioada de HO-HO, care poate pentru unii mai norocosi a fost si de OH-OH (dintr-ala fericit).. noi, restul, incercam cu nasul painea ca sa vedem daca inca poate poate mai este de consumat, desi nerecomandat.. ne-am infipt in nas nu doar in paine, ci si cate un OH in fiecare nara.. dintr-ala umpic suspect de dor de zile hohoistice.. sa traiasca! lamulțan’!

Leave a comment »

un sac de zapada artificiala pentru fiu’miu

suntem generatia artificiilor.. doar ca nu e vorba despre cele din zilele de sarbatoare.. daca parintii nostri traiau cu grija zilei de maine, noi traim cu scuza zilei de ieri.. n-avem niciodata prea multe de afirmat, ne place locul nostru, stam jos, cuminti, cu toata lumea.. mereu am ridicat mana doar cand am fost intrebata ceva de catre doamna’nțătoare..  fac parte din generatia careia ii sta bine cu cravata nici prea lunga nici prea scurta, cu pantalonii mereu calcati la dunga si cu singura camasa nepatata, purtata 5 zile pe saptamana, spalata din doua in doua seri.. ma intristez cand vad ca n-avem cum sa schimbam lucrurile astea.. si mai tare ma intristez la gandul ca noi suntem cei care cresc generatiile urmatoare.. ne mai miram ca ies emo-kids din toate cotloanele.. sa ceara oare afirmare? lasa, punem un paravan de aroganta cuminte si un kil de legaturi de cepe degerate si ne-am aranjat si pe iarna asta..

vacanta vine prea repede anul asta.. ma simt ca o punga de pufarini colorati in toate e-urile planetei care ning intr-un glob de cristal.. mic. perfect. dichisit. si trist…

Leave a comment »

bestie cu miros de trestie sau metafora paharului promotional

n-am crezut niciodata ca o sa imi fie dor de pahare. pana acum.. mi-am dat seama ca cel ce a zis caminul de studenti nu e acasa, era un om taaaaaaare inteligent..

anul asta am pornit cu gandul ca voi fi mai ingaduitoare cu viata da bucale. am trecut cu brio de prima luna cu bocceluta plina de astfel de ambitii. doar ca ambitia e ca neonul.. dupa o vreme, incepe sa palpaie inainte sa se aprinda. urmatorul pas este doar sa palpaie. pana cand ajunge sa nu se mai aprinda. se duc si starter-ele dracu’, si pana sa iei altele, te duci la Ikea si iei un bec ecologic ca asa-i la moda acum.

exact in momentul asta am luat ambitia de a trai cu vaga mea senzatie de bine, intr-un loc in care exista doar doua pahare – si astea de la promotie – si am varat-o frumos intr-un saculet pentru excremente de caine. printre excremente de caine. o sa asez saculetul in vitrina mea de bunatati.

am trecut de prima etapa a superficialismului. acum ramane sa ma confrunt direct cu urmatoarea problema: cata vreme mi-ar lua sa transform recordul de tinut respiratia in mijloacele de transport in comun, in media de timp de care am nevoie?

Comments (2) »

sejur pe lumea cealalta

din ultimul rand, de la balcon, din extrema dreapta, ma holbam dupa detaliile care ar putea sa strice piesa asta.. aproape nimic.. mi-a cam facut pofta de portocale.. cam atat.. si-mi dau seama: sibiul nu doar ca e perfect, cu teatrul lui mic si mereu arhiplin, cu actorii boemi si cafenelele rupte din fanteziile cele mai indraznete, cu fiecare piatra de pe centru, care face povestea asta sa sune mai bine.. e mult mai mult decat perfectul.

e ca si cum ai scoate o piesa dintr-un puzzle anost si ti-ai lega-o la gat. e altfel. arata altfel, se simte altfel si te face sa te simti altfel. imi laud tot timpul sibiul pe buna dreptate. nimeni nu poate sa ma condamne, tocmai pentru ca se stie ca asa e.. suntem oameni speciali, intr-un oras cu totul si cu totul special.. ti-e pofta de sibiu chiar si numai cand stai si te gandesti la el.. as vrea sa fie inca un oras ca sibiul, ca sa am cu ce sa-l compar.. pacat ca nu exista..

Comments (3) »

mi-am concediat muza pentru ca era o traseista cu faţă de teflon si ciorapi de plastic fosforescent

e atat de bine si sanatos si hranitor pentru cerebel sa gandesti tampenii 24/7.. dar vine momentul in care trebuie sa gandesti chestii si mai putin tampite.. mi-am pierdut pe undeva prin plasa de carrefour pe care am dus-o la ghena, calitatea de a avea si altceva in afara de reflectii gunoistice.. ceva intre dezinteres total si abatere de la subiect, nu se mai leaga pentru ca sa iasa o farama de chestioara desteapta.

poate ca tine de antrenament. vara asta biciul meu avea un iz clar de ambi pur. dupa trei saptamani de jelanie isi recapata mirosul originar si se intoarce la forma initiala dupa care as putea trage apa.

unde mai pui ca am pe birou un porc care tine in brate o vaca Dr. Oetker.. a innebunit lupul?!?!

Comments (2) »

nevoia de disconfort

vine o perioada in viata fiecarui om, in care totul merge bine. prea bine. atunci, ne framantam, ne stoarcem creierii, ne agitam pana dam de gaselnita aia perfecta.. cea care ne va readuce pe linia de plutire a vietii infecte pe care ne-o dorim, dar nu suntem in stare sa recunoastem ca o visam zi si noapte..

revelatia secolului vine in momentul in care te eliberezi de toate constrangerile si gasesti galeata golita de frustrari si iti instalezi hamac acolo, ca e biiiine.. 2 zile jumate.. este peste puterea umana ca starea generala de bine sa dureze mai mult.. luati la bani marunti, dupa primele 7 minute de liniste, daca nu adormim, atunci sigur incepem sa ne framantam de cate o chestiuta..

toata treaba m-a lovit im momentul dupa o noapte de dormit in camera mea cea noua, aflata in inima bucurestiului, pe salteaua mea cea extra moale si suficient de tare in acelasi timp, pe patul cel nou si frumos, cu asternuturile mele care miros a miere de la ursuletii de pe ele.. o noapte in care n-am inchis un ochi.. trista concluzie a fost ca e PREA confortabil locul in care stau..

Leave a comment »