pitic înarmat, pus pe crăpat

mai 20, 2009 · Înregistrat sub hot stuff baby this evenin'

ma ofticam de fiecare data cand ma batea fra cu flawless victory la mortal combat. ma enerva sa vad ca prin trick-uri si combinatii de taste o iau pe coaja in cel mai trist mod posibil. imi doream un adversar cu care sa ma lupt natural, corp la corp, pentru ca haules, tot lovitura pumnului inseamna cu hadevarat ca esti puternic. la mortal combat nu ai cum sa faci fatalitate fara sa-ti formezi niste reflexe si fara sa inveti in prealabil o combinatie de taste.

pana ieri am stat in ring cu spiritul meu critic, care de fiecare data m-a terminat cu cate o noua fatalitate. mi-am dezvoltat un spirit de observare al erorilor pe care il dopez cu supradoze de scepticism inainte de orice concurs la care particip. cu fiecare hop ma opresc exact in varf si zic: “nu-i bine” – prea tarziu sa reconstruiesc hopul, prea devreme sa-mi pun ochelari de cal si ma prefac ca nu-i al meu.

ieri am intrat in casa poporului cu cea mai ciudata senzatie.. lipsea o gâlmă din stomacul meu. m-am obisnuit cu un dinozaur cacacios care imi sade pe creier si se sterge cu colectia mea de servetele parfumate. ieri, singura greutate cu care am pasit pragul portilor cu senzori, era tanti nudika – manechinul in care am sperat din tot sufletul sa nu zaca 5 kile de iarba care sa fie descoperite la poarta de verificare.

n-am avut dinozauri cacaciosi nici in timpul prezentarii, prin public. pentru prima data am vazut juriul, pe cameramani, pe prietenii mei fara pompoane si pe tipele care chicoteau la XOXO. am iesit topaind din sala, si parca incepeam sa-i simt lipsa cachizaurului. spre seara, cand am ajuns la camin mi-am dat seama ca n-o sa ma viziteze de data asta.. am lucrat la prima campanie care comunica cu adevarat ceva. mi-au trebuit 5 ani de zile de cand mi-am dat seama ca as putea incerca sa fac asta, pana sa ajung sa trec hopul, sa ma intorc si sa ma uit cu drag ca e al meu.

ieri am primit cel mai tare trofeu spiritual. am o funda rosie, de la ecusonul de la olimpiade, de care imi leg cu mandrie dragul meu orgoliu de comunicator de plastelina, nepeticit, nejulit si putin necioplit. nici un premiu, nici chiar bucuria podiumului nu se poate compara cu zambetele aprobatoare ale catorva membri ai juriului, cu zumzetele din public in momentul in care prezentam o noua executie, cu ochii care cautau sa cuprinda si post-it-ul din slide, si palaria de pe capul lui tanti nudika, si microfonul din mainile noastre.

pentru o zi pe care n-o s-o inlocuiesc prea curand cu o alta, inchin un tuborg si-un jack. vineri.