probabil ca toti pasagerii clickuitori pe meleagurile acestui mirific blog ar gandi la unison cu mine daca as incepe o pledoarie anti relatii de plus.. conceptul nu are nevoie de explicatii, cuvintele ar vorbi de la sine intr-o simultaneitate perfecta cu ecoul pierdut in pluș.. n-avem nevoie de sudori prea talentati pentru conexiuni neuronale ca sa distingem acest tip de relatie.. vezi mallul cu exemplarele lui deloc pe cale de disparitie de pantof toc-cui atasat blugului alb eXXXtra mulat si topului ZZZdecoltat adanc pierdut intr-un fund de ciosvârtă uscativa atasata unui lanț YYYelău-hău dă la atata hau-haur.. urmeaza păsăretul de ase, mai bine a nu se intra in polemica asta.. tot ce-i moale si pute aparent a rahat pe băț (delicatese ce urmeaza a fi explorata din puct de vedere al potentialului de mmmiammm) ascunde kilograme interzise de plușuri ieftine prin simplul fapt ca sunt scumpe..
adeptii acestui cult, mai exact cultivatorii de plușuri ar trebui condamnati la interzicerea totala a accesului lor in malluri. sunt ferm convinsa ca nici o alta pedeapsa nu ar putea fi mai dura si mai chinuitoare pentru ei.. lumea din afara mallului este cu siguranta cea mai ingrozitoare carcera pentru luminatiile lor plușate..
cu tot respectul pe care il posed adanc in cavitatea nazala pentru acest segment de plușitori prin viata, ma intreb oare ce se intampla atunci cand calci pe propriul pluș si exact te salveaza? ceea ce vreau sa exprim cu atata plușificitate este oare in spatele lipsei de pluș, nu tot pluș zace?
pluș peste pluș, anunt ca scrierea acestui post nu a adus prejudicii morale sau fizice nici unui pluș, iar profunzeala randurilor sta tocmai in esenta plușistica a subsemnatei (ma absolv de orice contrazicere incoerenta plușificata aici).
simt nevoia sa ma bag sub pielea altcuiva ca nu-mi mai incap in a mea.. dupa doua ore jumate de somn intens, soiul ala rar care se lasa cu cate o mica băluță, am inceput ziua prin a-mi pune cateva intrebari existentiale gen de ce stau casele afara cand ploua? dintre care se remarca urmatoarele doua (ca mai multe n-am chef sa scriu):
de ce, mai ales in calitate de fete, raspundem OCUPAT, cand cineva bate intruziv la usa in spatele careia ne desfasuram noi trebusoarele si treboaiele? eu, in calitatea mea de fata, cu statutul meu de budacioasa pe care mi-l confera locsorul 0.5×0.5, sunt OCUPATA acolo.. pe de alta parte, toaleta, buda, cabina de wc sunt si ele OCUPATE.. si-atunci de ce urlam finut din anusul plamanasului OCUPAAAT?! discutiile pe aceasta tema m-au lamurit partial, desi raman total nesatisfacuta de raspunsurile pe care le-am primit.. wc-ul, tronul,
de ce scrie ATNALUBMA si EITILOP pe dubitele si respectiv masinutele cu girofar? singura singurica, si intr-un interval de 15 secunde de la lansarea intrebarii am realizat ca probabil se face lucrul asta pentru soferi, ca in momentul observarii in oglinda retrovizoare a taliei viespotice de duba sau duba sau masina, sa traga pe dreapta..
ca haules, in trecerea mea neregulamentara spre orhideea, de pe strada aia dosnica unde te lasa 133-ul, haules ma lovesc de un drag haules de la un haules-baules.. imaginati-va surpriza pe care am avut-o sa il aud pe minunatul, haules, cu tot cu casca afundata bine in ureche strigandu-mi fraza ce șade-n varful postului, precum haulesina-n varf de haules pe-nserat, cand e vreme de..mutat..
trecand peste imadiata reactie rupta-ntr-un ras isteric, ma intreb oare de ce? chiar nu cred ca posed o figura luminata de astfel de minunate efuziuni.. si-atunci, prin simpla deductie logica, nu pot decat sa ma gandesc ca toate aratarile feminine sunt tratate cu aceeasi fraza entuziasmat(nt)a.. si dac-asa o fi, oare cati “baieti frumosi” pot fi inhamati la o caruta in stilul asta per una bucata seara?
tin sa ma laud ca tocmai ce-am pășit pâș-pâș in finala olimpiadelor, la advertising..
cred ca cel mai greu lucru pe care se pare ca inca nu pot sa-l inteleg si sa-l elimin spre binele viitoarei mele mult-prea-invidiate si mult-prea-premiate cariere este renuntatul la ceea ce incepe sa miroasa a scârțâiala.. daca infipt cu totul intr-o idee, realizezi ca prin ceata ca ceva pute, las-o naibii de mortaciune, chiar daca are talia unei furnici.. neincetosat, sigur e un mamuto-furnicoi care se va rascula spre a te scărmăna in cel mai brutix stil posibil.
multumim riommi, preda si matasel si, bineinteles, fanilor spectatori, adica pungii de alune proaspat eliminata..
astept cu nerabdare ziua in care vom manca rahat pe bat. la propriu.. cubulete de rahat infipte intr-un bat. suna delicios.
atat de mult am ajuns sa ne mandrim cu societatea noastra plina ochi de drepturi egale si care abunda, precum latrina pe care mi-o mai amintesc vag din curtea bunicii, de libertati “si pentru caini, dar si pentru catei”.. stau si ma uit nedumerita la muritorii mancatori de rahat pe bat din prim planul pe care il analizez mereu si alaturi de care savurez uneori aceleasi placeri băţoase.. am ramas interzisa (categoria gen e fericita sa-si deschida pretentioasele porti si acestei inepţioare) la descoperirea motivului secundar al palmelor batatorite ale unui dud.. baietii (nu extrapolam pentru ca in continuare simt ca nu are sens sa vorbesc despre barbati) dau noroc. rezulta palme tocite, piele moarta, uscaciune.. natura moarta cu rahat pe bat..
fetele, in schimb, saluta sfioase de la distanta, rareori punand obrazul la bataie spre a fi tocit/murdarit de alt fond de ten.. insa atata vreme cat dudele adiacente unor duzi ce tocmai se “norocesc”, stau necoapte si inclina usor capul (ocupate sa plece alte celea) si pun privirea aia “vad prin tine, rasa superioara ce-ti sunt”, consider ca ar trebui sa tacem si sa inghitim usor in sec ultima bucata de pe băţ.
recunosc sfioasa si cu băţul gol de demult ca m-as declara norocoasa sa cunosc atata lumet cat ajunge un baiat sa cunoasca intr-o viata de caine ce e..
cat de previzibil ar fi un post intitulat drama damei de jucarie? ii multumesc pe aceasta cale pentru inspiratia oferita cu fiecare felie neinfipta intr-un bat anume, cozonacului cu nuca de pe masa din bucatarie. fie ca intestinul meu sa se bucure de fiecare inghititura.
fiinte dotate cu deosebitul spirit de colectat probleme care mai de care mai satioase, ne face placere sa ne expunem cat mai tare mizeriile, pe toate partile si cu toate detaliile posibile.. cu cat mai in toiul unei sarbatori, cu atat mai bine..
ultimul trend in materie de expunere a problemisticii problemelor problematizatoare este sa iti achizitionezi un binoclu gigantic, daca se poate un trinoclu, pentru noul ochi crescut ață-fix intre cei doi obrajori pe care ii numim atat de frumos si de inspirationist, buci.. de ce? pentru ca exact acolo ne doare mai rau de problemele celorlalti.. ne umplem metaforicele debarale cu unelte epitetice cat mai evoluate care sa scobeasca probleme special destinate impartasirii lor de sarbatori, daca se poate la masa cea mai importanta, cu cea mai numeroasa prezenta.. absolutizam minciuna “vreau doar sa ma relaxez, sa uit de toate grijile” si ii conferim un nou statut, acela de “vreau doar sa va zic ca mi-am pierdut breteaua roz de la sutienul turcoaz, ca sa nu mai zic ca nelutu’ si-a mestecat singur gingia si-acum trebuie sa il alimentez bagandu-i paiul prin ureche sa intretin reminescenta de neuron ramasa”..
mi-am dat seama ca nici n-are rost sa deschid prea mult gura zilele astea, mai bine o intredeschid intr-un zambet “mumos” si cat ma tin dintii colgate de fals, dau din cap si vizualizez oite luptandu-se intr-un ring de kick-boxing.
sunt deja 4 zile de cand am inceput sa pun in aplicare programul de urganta in caz de recesiune șosetulară. cu fiecare zi care trece realizez ca e tot mai greu sa razbat drumul de la camin la facultate, statul la facultate si drumul inapoi.. si asta doar datorita gandurilor care nu inceteaza sa ma macine. lipsa sosetelor curate nu imi da pace.. cu fiecare noua dimineata imi este tot mai greu sa inchid alarma si sa ma dau jos din pat la gandul terifiant ca nu stiu daca picioarele mele nu vor vedea si altceva decat lumina zilei..
imi e dor de plimbarile lungi, in tenisi fara pretentii, imi lipsesc atat de mult serile racoroase in care imi incalzeam tălpițele cu o pereche bumbăcoasa de sosete.. acum totul e subru.. graba si eterna fuga de a nu irosi un moment de respiro al sosetelor ce pot fi resuscitate spre o a doua purtare, imi pricinuiesc atata amar.. stau sechestrata in camera de camin si fiecare gand al meu se indreapta spre punga de sosete murdare.. teama de a ma intalni cu monstrul, tartorul suprem care zace in fiecare soseta murdara pe care am purtat-o cel putin o data, ma face sa ma tem atat de tare de plasa aia incat prefer sa imi petrec clipele de picioare inghetate departe de urmele talpilor innegrite de furia tartorului..
tin sa va anunt pe aceasta cale ca mai am de supravietuit inca 29 de ore si jumatate intr-o singura pereche digitala de sosete, purtata spre marea mea fericire doar o singura data.. cu ocazia asta declar deschisa campania CHETĂ PENTRTU O ȘOSETĂ si va invit sa puneti cu totii suflet, picior de la picior, pentru ca poate asa vor avea parte si talpitele mele de bucuria unei clipe de caldura.
in horoscopul clasic se pare ca incearca sa isi vare coada sarpele care striga sus si tare ca vrea neaparat sa i se inchine o zodie, si ca sa nu se simta lasat pe dinafara, horoscopul chinezesc va primi si el o mica corectie. daca anul trecut a fost anul iepurelui, calului, porcului sau alte astfel de animalute nefericite, anul se vrea tot mai mult si mai clar a fi revolutionat, si-anume transformat in anul leprei.
care ar putea fi rationamentul logic din spatele sugestiei/deciziei de a incununa gloriosul an cu aceasta denumire absolut fantastic de lepristica?
observ lucrurile din jurul meu. daca anul trecut deadline-urile erau datele alea informative cam cand trebuie sa incepi sa lucrezi pentru un proiect, anul asta proiectele au devenit niste chestii absolut vagi si lipsite de sens.. nu determina nici o pornire, nici macar o zvacnire in mintea blocata intre pat si toaleta. ne-am leprit cu totii.. pe an ce trece ne afundam tot mai tare in iremediabila cadere, de fapt si de drept, cadere de care ne temem de nu-i adevarat, in anul leprei.
si pentru toti cei care simt ca era gen e atat de apusa incat nu merita nici macar ghilimelele de rigoare, dedic urmatoarea melodie maretului succesor, decat!
ce faci cand un cutit PREA binevoitor insista sa ramana atasat de viata ta?!
rezumat: am aruncat cutitul de unt in buda (singurul zimtat dintre cele doua pe care le poseda minunata incapere in care imi incep si sfarsesc zilele in cel mai “unturistic” mod posibil). din greseala [a se observa gravitatea din tonul boldului]. l-am pus in cabina de dus spre delectarea si incantarea sa maxima {experienta unica in viata normala si banala a unui cutit}.
concluzie: vorbim despre un cutit privilegiat, o existenta unicat in jurul careia graviteaza alte 4 existente ce-i vor fi hotarat soarta…
in ciuda mesajelor disperate cu care le-am alertat pe colegele mele de camera in privita necesitatii unei reuniuni de gradul 3 pentru a discuta posibilele variante de resuscitare a vietii cutitului (de-acum putem chiar sa-l numim cuțitașul cuțu, si-asa ne doream un al doilea pet in camera), acestea au esuat in a fi receptionate. astfel anca, prima reintoarsa in taramaul budic al cutitului, a decis repozitionarea sa pe marginea chiuvetei. de aici si pana a fi parasutat in suportul de vase a fost vorba doar despre un gest minuscul si o alexandra care sa gaseasca puterea in suflet de a-l pozitiona intre cutitele a caror existenta inca parea a fi pura si imaculata. acum, el zace sub chiuveta. acolo unde existenta sa desarta se consuma in agonia dinaintea sosirii celulalt membru de soi, presedintele grandioasei reuniuni si mare mancator-de-pe-jos, ciuma.
durerea pierderii nu poate egala zbuciumul pricinuit de fiecare data cand am nevoie de un cutit cu care sa-mi ung felia de paine, iar unicul mostenitor si cunoscator al traditiei unsului refuza sa-si arate curata existenta… si deci trebuie spalat.. de fiecare data..
~regret existenta apusa a cutitului ce ma ungea pe suflet si pe paine de fericire~
problema privita prin ochii mei: acum 30 de secunde mi-a cazut cutitul de unt in vasul veceului. pasii pe care i-am parcurs au fost urmatorii: am intrerupt conversatia telefonica pentru 7 secunde de ras isteric. am explicat intamplarea in 6 secunde. am dezbatut problema de a-l lua sau nu de acolo pret de 12 secunde cu receptorul aflat la celalalt capat al tarii, si-anume ciuma mea, iar intr-un moment de maxima inspiratie am tras manausa galbena stanga gen dexter’s mom pe mana dreapta (explicatia pentru transferul neefectuat intre cele 2 manusi, respectiv sa iau manusa buna pe mana a fost sa nu se inmulteasca microbii) si apuc cutitul. intr-un pending de o secunda am decis sa fac lucrul cel mai destept posibil.
ce faci atunci cand dai cu cutitul in veceu? bineinteles ca il arunci in dus si le astepti pe celelalte locuitoare ale camerei si utilizatoare de cutit de uns pentru a dezbate problema.
problema privita prin ochii cutitului: facand abstractie de faptul ca un cutit nu are ochi, deci viziunea lui oricum e total eronata, incerc sa pun cap la cap toate ipotezele pentru a genera cel mai bun rezultat. “am fost scapat in buda. nu s-a tras apa dupa mine, ceea ce e un semn bun, al aprecierii pentru munca pe care o depun si al sperantei ca poate intr-o zi, imi voi recapata distinsa mea functie, aceea de a unge ceva pe altceva (loc pentru interpretare). intr-o clipita am fost cules din locul ce imi prevestea moartea prin oxidare subita. acum, stau intr-o cabina de dus. sunt cel mai fericit cutit. sunt cel mai fericit cutit care isi consuma fericirea inoxidabila intr-o cabina de dus. cate alte cutite ajung in cabina de dus?! probabil ca prea putine care sa intruneasca o poveste demna de a o intrece pe a mea. pana la judecata de apoi, respectiv dezbaterea asupra ceea ce se va intampla cu mine, eu imi voi consuma in liniste si pace existenta fericita samponat si imbalsamat cu cele mai fitoase produse evăr.”
concluzia: cand toate lucrurile roz dintr-o dimineata de sambata par mai roz ca niciodata, nu te teme. pot fi si mai roz. trebuie doar sa dai cu cutitul in veceu.
ii multumesc pe aceasta cale pentru inspiratia oferita cu fiecare felie neinfipta intr-un bat anume, cozonacului cu nuca de pe masa din bucatarie. fie ca intestinul meu sa se bucure de fiecare inghititura.
